11 poemas
Pan
Acoperit de frunze veştede pe-o stânca zace Pan.
E orb şi e batrân.
Pleoapele-i sunt cremene,
zadarnic cearc-a mai clipi,
căci ochii-i s-au închis – ca melcii – peste iarnă.
Stropi calzi de rouă-i cad pe buze:
unu,
doi,
trei.
Natura îşi adapă zeul.
Îl văd cum îşi întinde mâna, prinde-un ram
şi-i pipăie
cu mângâieri uşoare mugurii.
Un miel s-apropie printre tufişuri.
Orbul îl aude şi zâmbeşte,
căci n-are Pan mai mare bucurie
decât de-a prinde-n palme-ncetişor capşorul mieilor
şi de-a le căuta corniţele sub năstureii moi de lână.
Tăcere.
În juru-i peşterile cască somnoroase
şi i se mută-acum şi lui căscatul.
Se-ntinde şi îşi zice:
“Picurii de roua-s mari şi calzi, corniţele mijesc,
iar mugurii sunt plini.
Să fie primăvară?”
Pan
Coberto por folhas secas Pan jaz numa rocha
Está velho e cego.
As pálpebras de pedra
Em vão aguça o olhar
mas seus olhos estão fechados, como lesma ao caracol
Nos lábios gotas mornas de sereno
uma
duas
três
A natureza mata a sede do seu amo
Estende um braço, segura um galho
e apalpa
com leve carícia seus brotos
Entre as moitas um cordeiro se aproxima
O cego o ouve e sorri
Nenhuma alegria é maior para Pan
que a de ter nas mãos a cabeça dos cordeiros
buscar os cornos entre os cachos de lã
Silêncio
Os bichos em torno dormitam
e também ele boceja
e divaga
– As gotas de sereno estão mornas e grandes
os cornos maduram nas gemas inchadas
Será primavera?
În munţi
Lângă schit miezul nopţii găseşte
făpturi adormite-n picioare. Duhul muşchiului umed
umblă prin văgăuni.
Din răsărit vin fluturi cât buhele
să-şi caute în focuri cenuşa.
La rădăcinile brazilor, lângă blestemul cucutelor
ciobanul pune pământ
peste mieii ucişi de puterile codrului.
Peste muche trecând
fetele stânilor – îşi freacă de lună umerii goi,
aventura lor se pătrunde suprafirească
de pulberea luminos stârnită din disc ca un roi.
Cai galbeni şi-adună sarea vieţii din ierburi.
Mocnind subt copaci Dumnezeu se face
mai mic să aibă loc ciupercile roşii
să crească subt spatele lui.
În sângele oilor noaptea pădurii e vis lung şi greu.
Pe patru vânturi adânci pătrunde somnul în fagi bătrâni.
Subt scut de stânci, undeva
un bălaur cu ochii întorşi spre steaua polară
visează lapte albastru furat din stâni.
Nos Montes
Junto da ermida a meia-noite encontra
criaturas dormindo em pé
Úmida, a alma do musgo vaga entre os vales
Enormes como corujas borboletas vem do oriente
buscando a cinza nos fogos
Na raiz dos abetos, perto da blasfêmia da cicuta
o pastor joga pólvora sobre os cordeiros
sacrificados pelos senhores do bosque
As virgens dos rebanhos – os ombros roçando a lua –
passam pelas colinas
A sua aventura sobrenatural é rodeada
pelo enxame luminoso que o luar polvilha
Frangos baios na relva ciscam o sal da vida
Entre as árvores, Deus vai sumindo
enquanto crescem das suas costas rubros cogumelos
No sangue das ovelhas, a noite do bosque é um longo, inquieto sonho
Com quatro ventos profundos
o sono penetra as antigas faias
Debaixo do escudo das pedras, em algum lugar
um dragão olhando fixo a estrela polar
sonha leite azul furado pelos rebanhos
Moartea lui Pan
Umbra
Pan rupe faguri
în umbra unor nuci.
E trist:
se înmulţesc prin codri mânăstirile,
şi-l supără sclipirea unei cruci.
Zboară-n jurul lui lăstunii
şi foile de ulm
răstălmăcesc o toacă.
Subt clopot de vecerne Pan e trist.
Pe-o cărăruie trece umbra
de culoarea lunii
a lui Crist.
A morte de Pan
A sombra
Pan abre favos
à sombra das nogueiras
Está triste
no bosque surgiram conventos
e teme o brilho das cruzes
O rodeiam andorinhas
As folhas do olmo
abafam o badalo
Dobra o sino vesperal. Pan está triste
Por uma trilha passa
a sombra lunar
de Cristo
Versuri scrise pe frunze uscate de vie
I
Hafis
La început – se ştie – estelele aveau per cer
cărările cu stîngăcie trase la-ntîmplare;
din arcuirea zveltă a sprîncenei tale
a-nvăţat odată drumul ei pe boltă
– peste mare.
Versos escritos em folhas secas de vide
I
Hafis
No princípio – se sabe – as estrelas
riscavam imprecisas órbitas no ar
Seguindo o arco da tua sobrancelha
mais tarde a lua fixou seu próprio curso
em torno e sobre o mar
II
Psalmistul
Când treci fără sandale pe sub tei,
porumbii adormiţi pe streşini ciuruite
se trezesc, crezând
că paşii tăi, mărunţi, sunt seminţe azvârlite
de-o mână bună pentru ei.
II
O Salmista
Quando caminhas descalço entre as rosas
as pombas adormecidas nas cimalhas
despertam, crendo
que teus passos macios são migalhas
espalhadas por mãos bondosas
III
Anacreon
În vițe roșii strugurii par sînii goi
ai toamnei, care se dezbracă rînd pe rînd
de foi.
Smulge-i tu din trunchiul lor robust
și stoarce-i,
stoarce-i bulgărilor de pămînt
în gură – ca să-ți văd mînuțele
de dărnicie tremurînd
și degetele umede de must.
III
Anacreonte
Nas vinhas vermelhas as uvas parecem seios
do outono, que se despem uma a uma
das folhas
Arranca do robusto talo
e espreme
espreme na búlgara boca
dos torrões – que eu veja as finas
mãos tremer de caridade
os úmidos dedos de mosto
IV
Misticul
Trupul tău şi sufletul înaltul, îţi sunt ca doi fraţi
gemeni: se-aseamănă aşa de mult că nu ştii cînd
e unul, cînd e altul.
Eu nu-ţi cunosc la chipu-i numai sufletul. De cîte.
ori îţi întîlnesc din întîmplare, trupul, nu-l bănuiesc,
nedumerir mă-ntorc şi cred că-i – sufletul.
IV
O Místico
Alma e corpo em ti são como irmãos
gêmeos. Tão iguais que é difícil
distinguir um do outro.
Sei somente o vulto da tua alma
Se encontro teu corpo, não o reconheço,
olho incrédulo e penso ser tua alma.
Un om s-apleaca peste margine
M-aplec peste margine:
nu stiu − e-a marii
ori a binelui gand?
sufletul imi cade in adanc
alunecand ca un inel
dintr-un deget slabit de boala.
Vino, sfarsit, asterne cenusa pe lucruri.
Nici o carare nu mai e lunga,
nici o chemare nu ma alunga.
Vino, sfarsit.
Pe coate inca o data
ma mai ridic o schioapa de la pamant
si ascult.
Apa bate-ntr-un tarm.
Altceva nimic, nimic,
nimic.
Homem deitado na margem
Eu me deito nesta orla
Será a margem do mar
ou de um bom pensamento?
Minha alma se aprofunda
como um anel desliza no dedo
emagrecido pela peste
Vamos enfim, espargir a cinza das coisas
Caminho algum é longo
Chamado algum me afasta
Vamos enfim
Nos cotovelos, outra vez
eu me ergo um palmo do chão
e escuto
A água bate na costa
Nada além, nada
nada
Perspectivă
Noapte. Subt sfere, subt mările,
monadele dorm.
Lumi comprimate,
lacrimi fără de sunet în spațiu,
monadele dorm.
Miscarea lor – lauda somnului.
Perspectiva
Noite. Sob as esferas, sob os mares
dormem as mônadas
Astros contraídos
lágrimas em silêncio no espaço
dormem as mônadas
Seu movimento – o elogio do sono
Stihuitorul
Chiar şi atunci cînd scriu stihuri originale
nu fact decît să tălmăcesc.
Aşa găsesc că e cu cale.
Numai astfel stihul are un temei
să se-mplinească şi să fie floare.
Traduc întotdeauna. Traduc
în limba românească
un cîntec pe care inima mea
mi-l spune îngînat suav, în limba ei.
O poeta
Ao escrever um poema original
não faço mais que traduzir
Assim encontro o caminho
Cada verso tem somente
sua terra para brotar e florescer
Traduzo sempre. Traduzo
em romeno
um canto que o meu coração
docemente expressa, no seu idioma
Odă către runa
Nimic din ale tale nu te mărgineşte,
nici chiar frumseţea ta ce pare
faţă de lume-o dulce limitare.
Cu dorul tău începe noima ta,
cu părul tău începe umbra ta
Unde sfîrşeşti, nu vei afla.
Privind, fiiţa ta se prelungeşte
pînă la cea din urmă stea.
Ode à runa
Nada te circunscreve
nem a beleza que em ti parece
um suave limite diante do mundo
Em tua saudade começa o teu sentido
Em teu cabelo começa a tua sombra
Nunca soubeste onde terminas
Contemplando, teu ser alcança
a última estrela
