das Elegias
Elegia ÎntÎia
închinată lui Dedal, întemeioetorul vestitului neam de artiști, al dedalizilor
I
El începe cu sine și sfârșește
cu sine.
Nu-l vestește nici o aură, nu-l
urmează nici o coadă de cometă.
Din el nu străbate-n afară
nimic; de aceea nu are chip
și nici formă. Ar semăna întrucâtva
cu sfera,
care are cel mai mult trup
învelit cu cea mai stâmtă piele
cu putință. Dar el nu are nici măcar
atâta piele cât sfera.
El este înăuntrul – desăvârșit,
și,
deși fără margini, e profund
limitat.
Dar de văzut nu se vede.
Nu-l urmează istoria
propriilor lui mișcări, așa
cum semnul potcoavei urmează
cu credință
caii…
Primeira elegia
dedicada a Dédalus, o fundador da famosa estirpe de artistas dedalistas
I
Ele começa em si e termina
em si
Não o anuncia nenhuma aura
não o segue nenhum rastro de cometa
Dele nada nasce para
fora, por isso não tem vulto
nem forma. Pareceria, de algum modo
à esfera
que teria o corpo mais consistente
recoberto pela mais inconsútil das peles
Mas ele nem sequer tem
tanta pele quanto a esfera
É o interior perfeito
e
apesar de não ter margem, é profundamente
limitado
Ao vê-lo não é visto
Não o persegue a história
dos seus próprios movimentos
como a marca de ferro segue
fielmente
os cavalos
II
Nu are nici măcar prezent,
deși e greu de închipuit
cum anume nu-l are.
El este înlăuntrul desăvârșit,
interiorul punctului, mai înghesuit
în sine decât însuși punctul.
II
Não possui presente
ainda que seja difícil
pensar em que modo não o tenha
É o interior perfeito
o interno do ponto, mais contraído
em si que o próprio ponto
III
El nu se lovește de nimeni
și de nimic, pentru că
n-are nimic dăruit în afară
prin care s-ar putea lovi.
III
Em ninguém toca
e em nada, porque
nada tem por fora
com o que tocar
A treia elegie
I
Contemplare
Dacă te trezești,
iată pînă unde se poate ajunge:
Deodată ochiul devine gol pe dinlăuntru
ca un tunel, privirea
se face una cu tine.
Iată pînă unde poate ajunge
privirea, dacă se trezește:
Deodată devine goală, aidoma
unei țevi de plumb prin care
numai albastru călătorește.
Iată pînă unde poate ajunge
albastrul treaz:
Deodată devine gol pe dinlăuntru
ca o arteră fără sînge
prin care peisajele curgătoare ale somnului
se văd.
Terceira elegia
I
Contemplação
Se despertas
o mais longe que possas ter ido
De repente o olho se torna vazio por dentro
como um túnel e o olhar
se faz um contigo
Lá onde pode chegar o olhar
se despertas
de repente se torna vazio, igual
um cano de chumbo através do qual
somente passa o azul
De repente até onde se alcança
o azul desperto
de repente se torna vazio por dentro
como uma artéria sem sangue
através da qual, fluindo, as paisagens do sono
são admiradas
IV
Criză de timp
Ca și cum s-ar sparge un mormînt
și-ar curge pe fluviu
tot misterul lui…
Dar mai degrabă,
ea, privirea, ne ține
la un capăt al ei fructificați.
Suge din noi cît poate,
părînd a ne-arăta
îngerii copacilor și ai
celorlalte priveliști.
Copacii ne văd pe noi,
iar nu noi pe ei.
Ca și cum s-ar sparge o frunză
și-ar curge din ea
o gîrlă de ochi verzi.
Suntem fructificați. Atîrnăm
de capătul unei priviri
care ne suge.
IV
Crises do tempo
Assim como se um sepulcro desabasse
e na água escorresse
todo o seu mistério
Mas apesar
disso, o final do olhar
nos mantêm frutificados
Sorve de nós quanto pode
parece mostrar-nos
os anjos das árvores e das outras
paisagens
As árvores nos contemplam
e não nós a elas
Assim como se rasgasse uma folha
e escorresse dela
um rio de olhos verdes
Somos frutificados. Suspensos
no final de um olhar
que nos sorve
A unsprezecea elegie
Intrare-n muncile de primăvară
I
Inimă mai mare decît trupul,
sărind din toate părţile deodată
şi prăbuşindu-se din toate părţile-napoi,
asupra lui,
ca o distrugătoare ploaie de lavă,
tu, conţinut mai mare decît forma, iată
cunoaşterea de sine, iată
de ce materia-n dureri se naşte din ea însăşi,
ca să poată muri.
Moare numai cel care se ştie pe sine,
se naşte numai cel care îşi este
sieşi martor.
Ar trebui să alerg, mi-am spus,
dar pentru asta va trebui mai întîi
să-mi întorc sufletul
spre nemişcătorii mei strămoşi,
retraşi în turnurile propriilor oase,
asemenea măduvei,
nemişcaţi
aidoma lucruilor duse pînă la capăt.
Pot să alerg, pentru că ei sunt în mine.
Voi alerga, pentru că numai ceea ce este
nemişcat în el însuşi
se poate mişca,
numai cel care e singur în sine
e însoţit; şi ştie că, nearătată, inima
se va prăbuşi mai puternic spre propriul ei
centru
sau,
spartă-n planete, se va lăsa cotropită
de vietăţi şi de plante,
sau
întinsă va sta pe sub piramide,
ca înapoia unui piept străin.
Décima primeira elegia
Início dos trabalhos de primavera
I
O coração maior do que o corpo
salta de improviso por tudo
e se abate em cada parte
atrás, sobre ele
como uma chuva de lava dilacerante
Tu, conteúdo maior que a forma, eis
o conhecimento de si, eis
porque na dor a matéria nasce de si mesma
para poder morrer
Morre apenas aquilo que conhece a si mesmo
nasce apenas aquilo que testemunha
a si mesmo
Devo correr, tenho me dito
mas primeiro devo
retornar à alma
na direção dos meus maiores
retirados nas torres dos próprios ossos
semelhante à medula
imóvel
como as coisas juntas no fim
Posso correr porque eles estão em mim
Correrei, porque somente o que
está imóvel em si
consegue mover-se
apenas aquilo que está sozinho em si
se acasala; e sabe que, não visto, o coração
ruirá em seu próprio
centro
ou também
dividido em planetas, se deixará invadir
por insetos e plantas
ou
deitado ficará sob a pirâmide
como dentro de um peito estranho
II
Totul e simplu, atît de simplu încît
devine de neînţeles.
Totul este atît de aproape, atît
de aproape, încît
se trage-napoia ochilor
şi nu se mai vede.
Totul este atît de perfect
în primăvară,
încît numai înconjurîndu-l cu mine
iau cunoştinţă de el,
ca despre-o răsărire de iarbă mărturisită
de cuvinte gurii care le rosteşte
mărturisită de gură inimii,
de inimă sîmburelui ei,
cel în el însuşi nemişcat, aidoma
sîmburelui pămîntului
care-ntinde jur împrejurul lui
o infinitate de braţe ale gravitaţiei,
strîngînd la sine totul şi deodată
într-o îmbrăţişare atît de puternică,
încît îi sare printre braţe mişcarea.
II
Tudo é simples, tão simples, que
se torna incompreensível
Tudo está tão perto
que se retira
para dentro dos olhos
e não é mais visto
Tudo é tão perfeito
na primavera
que rodeado apenas por mim mesmo
o percebo
como o despontar da relva confessada
pelas palavras à boca que as pronuncia
confessada pela boca ao coração
pelo coração ao seu âmago
que está em si mesmo imóvel
igual ao âmago do planeta
que tem em torno a si
um infinito de braços gravitacionais
envolvendo tudo a si e, do nada
em um abraço assim tão forte
que o movimento escapa dos braços
III
Voi alerga, deci, în toate părţile
deodată,
după propria mea inimă voi alerga,
asemeni unui car de luptă
tras din toate părţile simultan
de o hergelie de cai biciuiţi.
III
Correrei, então, em todas partes
simultaneamente,
correrei atrás do meu coração
semelhante a uma biga
puxada por todos os lados
pelo arranque de cavalos açoitados
IV
Voi alerga pînă cînd înaintarea, goana,
ea însăşi mă va întrece
şi se va îndepărta de mine
aidoma cojii fructului de sămînţă,
pînă cînd alergarea
chiar în ea însăşi va alerga, şi va sta.
Iar eu mă voi prăbuşi asemeni bărbatului tînăr
întîmpinîndu-şi iubita.
IV
Correrei até quando a fuga, de assalto
me superará
e se distanciará de mim
como o gomo da fruta da semente
até quando a corrida
correrá em si mesma, e parará
E eu me jogarei sobre ela
como o jovem amante sobre a amada
V
Iar după ce voi fi făcut ca alergarea
să mă-ntreacă,
după ce
mişcîndu-se-n sine va sta
ca de piatră, sau
mai degrabă asemeni mercurului
înapoia geamului
oglinzii,
mă voi privi în toate lucrurile,
voi îmbrăţişa cu mine însumi
toate lucrurile deodată,
iar ele
mă vor azvîrli înapoi, după ce
tot ceea ce era în mine lucru
va fi trecut, de mult, în lucruri.
V
E após ter feito de modo
que a corrida me supere
depois que
movendo-se em si mesma pare
petrificada
igual ao mercúrio no vidro
do espelho,
me olharei
em todas as coisas
e as abraçarei em mim mesmo
simultaneamente
e elas
me rejeitarão, depois que
tudo aquilo que era em mim coisa
seja transformado, já de há muito, nas coisas
VII
… trup ciudat, trup asimetric,
mirat de el însuşi
în prezenţa sferelor,
mirat stînd în faţa soarelui,
aşteptînd cu răbdare să-i crească luminii
un trup pe măsură.
VII
… corpo estranho, corpo assimétrico
perplexo de si mesmo
na presença das esferas
perplexo diante do sol
esperando com paciência que dê à luz
um corpo à sua medida
Bucareste, 1966
